Recenzie şi un îndemn sincer de a citi cartea

“Despre necunoscut” - Teodor Baconsky (Humanitas, 2007)

Teodor Baconsky (n. 14 februarie 1963, Bucureşti) este de formaţie teolog (a absolvit Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, 1985) şi deţine gradul diplomatic de ambasador, (ministru plenipotenţiar), din anul 1997. Din 2 august 2007 este numit de către Preşedintele României ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Franceză.

Autorul doreşte să ne capteze atenţia încă de la începutul acestui eseu - în cazul în care vom binevoi a deschide cartea, pentru a face o incursiune în necunoscut - construind încet, cu migală şi cu măiestrie demiurgică fiecare capitol, asigurându-se că nu vom fi pierduţi pe parcurs.

Lectura acestei cărţi ne va solicita (sau nu) un efort intelectual susţinut dar ne va fi imposibil să o lăsăm din mână, pentru a ne îndeletnici cu altceva “mai lesne”. Ne mărturiseşte eseistul însuşi că, nu i-a fost uşor să nu se lase tentat de a face mai degrabă o incursiune destinată celor iniţiaţi, adică: “…încă un auditoriu prevenit, mai cu seamă printre medievişti şi colecţionarii de referinţe erudite”.

Dar, cu toate că nu dă curs primului gând, aşează textul în matca propriei viziuni despre necunoscut şi, îi imprimă rigorile unui discurs ce se echilibrează pe parcurs, prin abordarea de tip antic - satirică, luminată şi călăuzită, în permanenţă, de un fior mistic ce nu poate să dea greş, niciodată.

“Date fiind vremurile pe fondul cărora e scris, teamă îmi este, totuşi, că textul de mai jos va fi obligat să exerseze o formulă decontractată şi, desigur, mai cordială în relaţia cu acela ce va binevoi să-l parcurgă. O atare schimbare de registru nu m-a determinat să renunţ însă la incurabila mea pornire apologetică. Chiar dacă Dumnezeu îmi este la fel de necunoscut ca fiecăruia, n-aş dori ca El să le rămână – tuturor –la fel de necunoscut... ”

În acest context, se împletesc şi se contopesc organic, firesc şi consistent, spiritualitatea aristocratică şi îndrăzneala apostolică a teologului, care pune în prim plan necesitatea “re-înduhovnicirii” omului recent sătul de necunoscut şi dornic, mereu, să împingă limitele cunoaşterii dincolo de puterile sale. Omul autonom se complace, conştient sau nu, în orizontul strîmt al ignoranţei şi nu se mai recunoaşte pe sine – deşi sufletul său este cel mai apropiat şi “la îndemână“ univers necunoscut - pendulând între ipocrizie, laşitate şi nebunie patologică.

“Cu orişice naştere, lumea îşi sporeşte zestrea de necunoscut, dacă prin asta înţelegem combinaţia unică de angoasă , ezitare şi aventură terminată prost, graţie căreia ne socotim irepetabili”.

Înaintând şi mai mult în descifrarea acestui eseu ne trezim, dintr-o dată, în faţa unui demers donquijotesc - ce te molipseşte cu a sa “nebunie frumoasă” - a unui onorabil cavaler medieval transpus zilelor noastre care, deşi îl deplânge pe Rosinante ca simbol al mersului domol, se dedică unei chemări intime, sufleteşti, de readucere la zi a nobilelor virtuţi ale creştinismului, prin mărturisire şi îndrăzneală.

Rămânând şi acum, peste mai bine de patru secole, acelaşi incurabil visător, ce le pare la fel de caraghios, ca şi strămoşul său, semenilor epuizaţi de omeneasca lor îngustime şi vinovaţi, încă şi astăzi, de graba cu care îl judecă - din perspectiva marşului steril al istoriei omeneşti - nevrând, nicicum, să-i recunoască viziunea idealistă asupra lumii şi să urmeze exemplul unui homo religiosus, al cărui suflet este transcedent istoric şi a cărui cutezanţă, se manifestă prin atitudinea demnă şi înţeleaptă - cu adâncă resemnare duhovnicească - în faţa evidenţei zgomotoase a neputinţei aproapelui său, homo faber, atunci când acesta din urmă se căzneşte să intuiască şi să deturneze sensul “nebănuitelor căi” ale iconomiei divine.

Teodor Baconsky ne îndeamnă, ca prin inteligenţă şi deci firească apartenenţă la clubul informal al oamenilor inteligenţi, să credem încă în ideile unor elite - actuale sau viitoare - spirituale autentice, ale căror conştiinţe să fie clădite pe fundaţia solidă a tradiţiei şi creştinismului şi care să fie în acelaşi timp formatoare de caractere puternice şi mărturisitoare în sens creştin şi nu numai.

La fel de mult însă, trebuie să credem în potenţialul de devenire al firii omeneşti, făcând un efort în a-i respecta dorinţa intimă a aproapelui nostru “(prieten, soţ, rudă, frate întru credinţă sau partener de proiecte)” de a rămâne, până la un anumit punct, un străin necunoscut căruia să-i dăm astfel şansa, odată cu trecerea anilor, de a fi mai bun decât ar fi sperat şi decât ne-am fi putut imagina noi.

Teama de necunoscut şi alungarea acesteia, nu sunt caracteristice omului îndumnezeit dar, din nefericire pentru el, îi sunt preferabile omului ca animal raţional, ce tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi utile în plan fizic şi material, nu vor putea să-l pună în legatură cu sufletul decât dacă, primeşte şi acceptă prin revelaţie, adevărul absolut.

Încheierea o voi lăsa în grija autorului şi, nădăjduiesc ca fiorul cunoaşterii să ne fie în permanenţă ghidat de bun simţ, smerenie şi bunătate, dublat în permanenţă de o trezvie caracteristică omului ce a dobândit, prin revelaţie christică, busola orientării în necunoscut.

“Încercarea de a vă călăuzi pe cîteva dintre cărările necunoscutului se apropie de finalul brusc al oricărui asalt. N-am făcut progrese admirabile şi nici n-am “desprins” concluzii ferme. Am haşurat doar câteva extensii, acceptând pariul de a le drămui latenţa. Poate că, înnobilată de prestigiul atâtor salvate, dificultăţi, lectura de faţă nu va fi fost cu totul zadarnică.”

Tînăra Generaţie...încotro?

Tînăra generaţie...încotro?!


Ce-i lipseşte generaţiei actuale?

in primul rand ne lipsesc curajul, increderea si spiritul de implicarea in treburile cetatii. Aproapele nostru e de multe ori vazut ca duşmanul nostru. Ce folos că mergem la slujbe, că ţinem toate sărbătorile, (deşi "muncim" fără să ţinem cont de sărbătorile de peste an, în schimb ferească Dumnezeu să nu " sărbătorim" 1 mai!). Cand vine Paştele " urmărim " iepuraşul prin hipermarketuri şi mall-uri. De Craciun ne deghizăm în crăciunei şi crăciuniţe şi amăgim copii cu momele şi şuşanele, în loc să le vorbim despre frumuseţea acestei sărbători şi să-i introducem în atmosfera de basm cu brad, cadouri şi colinde, ferindu-ne de a face comerţ cu darurile aduse Pruncului de către cei trei Magi de la Răsărit.

Ne lipseşte coerenţa, tăria, voinţa de a da pentru a primi. Suntem egoişti. Nu ne cunoaştem trecutul însă, pretindem că noi vom fi cei care vor construi viitorul, pe propriile noastre puteri (mai avem un pic şi ajungem să ne considerăm zei şi suficienţi nouă înşine).
Nu avem timp pentru nimic decât pentru propria noastra măgulire şi aşa-zisă bunăstare. Totul se face haotic, fără să se ţină cont de nimic şi nimeni. Acum nu ne mai vindem pe 30 de arginţi ci ne vindem scump pielea şi sufletul "celui din lume", cutărei companii multi-naţionale pentru că, nu-i aşa, în competiţia după afirmare socială trebuie să fii bun în ceea ce îţi spun alţii să faci, nu în ceea ce crezi tu că este corect şi normal să realizezi.

Nu de construit societatea viitoare ne arde nouă ci de vile, maşini şi concedii exotice. Măcar să mergem în lume să ne îmbogăţim cu ceva cunoştinţe noi, cu felul de a fi al altora. Sunt convins că, de exemplu, Occidentul trebuie luat la puricat pentru a putea fi deosebite duhurile şi, personal, cred că există destui oameni şi acolo care mai cred într-o Europă sau Americă conservatoare de tradiţii, obiceiuri, cultură, moralitate, credinţă.

În primul rând cred în menirea unei generaţii de a deveni ceea ce trebuie să fie. Este pilduitor în acest sens ceea ce spune Nicolae Steinhardt in "Jurnalul Fericirii":

"Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este."

Redau mai jos câteva crezuri personale despre ceea ce cred că ar trebui să ne caracterizeze, dacă vom fi vrednici de menirea noastră căci, altfel, vom fi o generaţie tânără fără crez, fără idealuri şi fără repere.
Neavând trecut şi deci nici viitor, vom fi la cheremul celor care, speculând lăcomia şi uşurătatea multora, îi vor plăti însutit, însă vor lua pentru sine înmiit, până la epuizarea fizică şi psihică a nefericiţilor.

Vom fi o generaţie mai dinainte îmbătrânită şi vlăguită, dispusă mereu la concupiscenţă, delăsare, răutate, impostură şi laşitate.
Vom căuta lumescul şi puţinătatea, vom trece pe lângă esenţe de dragul vitezei şi excesului.
Vom medita la ranguri şi funcţii bine plătite, case comode, maşini luxoase conduse de tineri blazaţi şi însoţiţi de dame atragătoare dar înşelătoare.

Ce ne poate motiva, în contextul actual al aderării la Uniunea Europeană?

Vom reuşi numai dacă vom învăţa, adoptând-o fără complexe de inferioritate, poziţia vertical-bipedă care caracterizează oamenii cinstiţi, iubitori, vrednici, onorabili, cu coloană verticală, scârbiţi de ideologie - comunistă sau mai nou socialisto-democrato-ecologistă, de conformism, consumerism, globalism, terorism intelectual, corectitudine politică, precum şi oamenii dornici să cunoască binele şi să-l arate şi altora.

Dacă ne vom întoarce privirile spre trecut, acolo unde se află seva noastră şi salvarea acestui popor (conform unor previziuni sumbre împărtăşite de istoricul Neagu Djuvara, poporul român, redus în anii comunismului anarhic şi ateu la starea decăzută de populaţie, este pe cale de a dispărea din istorie la propriu, prin disoluţie şi dispariţie fizică) vom găsi nebănuite resurse, modele şi aspiraţii pentru că, deşi a crescut în umbra generaţiei care a făcut Unirea, tânăra generaţie de după Marea Unire a provinciilor româneşti a fost conştientă de pericolul reprezentat atât de bolşevism cât şi de nazism şi mai ales de pericolul care venea din interior, de la cei care aveau să-i prigonească încarcerîndu-i, slăbindu-le forţele şi uneori credinţa prin teroare, abuz şi mai apoi prin crunta ideologie marxist-leninistă.

Aşa cum atunci a fost un conflict între generaţii aşa şi acum ar trebui să fie. Ne precede o generaţie care a crescut în comunism şi plăteşte tribut ideologiei comuniste, conştient sau inconştient, voit sau nevoit. Ni se spune să fim moderaţi, toleranţi şi cuminţi. Să nu deranjăm prin purtarea noastră şi să ne alegem drumul în viaţă în funcţie de tendinţele actuale. Să fim democraţi.

Să nu fim critici la adresa influenţei nefaste a noilor, dar atît de vechilor, politici socialist-democrate care ne cer să îi vedem pe toţi egali de la natură şi să-i tratăm ca atare şi în plus ne cer să învăţăm din politicile aplicate imigranţilor şi minorităţilor de către Occident.
(Petre Ţutea avea apropos de egalitate vorbe memorabile: "Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii" sau "Cum poţi gândi egalitatea absolută...când nici nu ieşi bine în stradă şi te-ntâlneşti cu ea, cu inegalitatea?").
Să re-învăţăm să ne autocenzurăm – singuri, fără să ne-o impună Securitatea - pentru a fi compatibili cu funcţii în parlamentul european precum şi alte instituţii economice, culturale, tehnice şi pentru a avea acces la fondurile de integrare.
Să facem o presă "responsabilă" şi atentă la diversele sensibilităţi religioase, etnice, de orientare sexuală etc.

Fie vorba între noi, nu-i aşa că nu mai ştim ce a înseamnat con-locuirea cu alte etnii, religii şi confesiuni? Se predă în şcoală aşa ceva?
Oare nu am fost mereu în umbra a trei mari imperii, Otoman (Dobrogea administrativ iar economic Ţara Românească şi Moldova), Austro-Ungar ( Ardealul, Bucovina de Nord şi Banatul) şi Ţarist (Basarabia), în care au trăit alături de români: cumani, turci, tătari, armeni, aromâni, sârbi, greci, italieni, bulgari, polonezi, ruşi, lipoveni, ţigani dar şi unguri, saşi, şvabi, secui, ceangăi, ţipţeri, evrei, etc. Această conlocuire binecuvântată şi-a lăsat adânc amprenta de-a lungul zbuciumatei şi neaşezatei noatre istorii şi nu putem să ascundem acest fapt.

Migraţia şi amestecul popoarelor au mişcat dintotdeauna Europa şi, nu are rost să ascundem faptul că suntem şi puţin slavi, tătari sau cumani. Asta pentru a nu ne mai face în continuare deservicii, în condiţiile în care se ştie mai bine în Europa, decât la noi, care ne este istoria cea îndelung ocultată şi cenzurată.

Eu vin şi spun că trebuie înainte de toate să îndrăznim. Să facem mai mult decât credem că suntem în stare şi să fim responsabili. Să nu ne amăgim că, odată intraţi in structurile europene acestea vor lucra de la sine pentru noi şi bunăstarea noastră. S-ar putea să fie chiar mai rău ca până acum, deoarece vom avea de suportat două stăpâniri: prima din interior, reprezentată de cei rezistenţi şi potrivnici unei deschideri reale, bazate pe dialog şi schimburi inter-peronale - nu pe servilism şi autocenzură - precum şi la tot ceea ce înseamnă tradiţie, naţionalism coerent (conservator), liberalism (de tip englez, nu surogat naţional-liberal de sorginte neocomunistă) şi credinţă, dar şi o stăpânire din exterior, indiferentă faţă propriile noastre valori autentice, uniformizantă, atentă mai degrabă la ce spunem şi ce facem decât la ceea ce gândim, suntem şi putem deveni şi căreia îi displace critica şi contestarea propriei autorităţi. (ca şi primei de altfel)

Cum s-a ajuns la Marea Unire şi cine a fost generaţia de după 1918?

Cum putem uita perioada în care s-a format mai întâi statul român modern, bazat pe apartenenţa la valorile apusene şi implicit latine, al cărui bun început a fost pus mai întâi în 1859, prin unirea celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prin râvna generaţiei paşoptiste şi ca expresie a voinţei populare, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza?
Dar contribuţia esenţială a oamenilor politici liberali care, având sprijinul împăratului Napoleon al III -lea al Franţei dar şi pe cel al cancelarului german Otto von Bismark, au adus pe prinţul străin Karl Friedrich Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen mai întâi ca domnitor (1866-1881) şi mai apoi, după izbânda din războiul de independenţă, (1877-1878) ca rege român şi suveran, sub numele de Carol I, ce a instaurat nu numai o dinastie dar a pus temelia viitorului Regat al României.

Urmaşul său (nepot după frate) a fost timidul prinţ Ferdinand Viktor Albert von Hohenzollern-Sigmaringen, care a stat în umbra unchiului său până la moartea acestuia survenită în 1914, devenit mai apoi bravul Ferdinand I, făuritorul de ţară, căruia însă i-a revenit greaua misiune de a lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de Antantă, faptă ce i-a adus excluderea din cartea familiei sale. Aceşti doi monarhi au încununat un vis de generaţii al românilor: Regele Carol I, prin redobândirea demnităţii şi independenţei poporului român aflat la sud si est de Carpaţi până la Dunăre, Marea Neagră şi Prut iar Regele Ferdinand (şi Regina Maria, neoficial), prin intrarea în război şi apoi, prin tratativele purtate, pentru alipirea celorlalte provincii româneşti (întâi Basarabia apoi Bucovina de Nord, Banatul şi Ardealul) într-un singur stat suveran şi sub o singură Coroană.

Astfel a luat naştere la 1918 şi a culminat în 1922, prin încornarea celor doi luminaţi monarhi Ferdinand I şi Maria, România Mare şi s-a fomat consţiinţa naţională deplină a românilor. Monarhii care au urmat, Regele Carol al II-lea (1930-1940) şi fiul acestuia Regele Mihai I (1940-1947), au avut de ales între a meţine linia înaintaşilor lor, îndeplinidu-şi astfel menirea de buni monarhi, sau de a fi mai puţin vrednici de datoria sfântă faţă de poporul român, lucru care de altfel s-a şi întâmplat. Carol al II-lea revenise clandestin în ţară şi pe tron, în 1930, cu sprijinul Partidului Naţional Ţărănist şi al unor intelectuali marcanţi, după ce în 1925 fusese dezmoştenit şi radiat din Casa Regală Română, măsură asupra căreia de altfel îşi dăduse iniţial acceptul.

Generaţia de după 1918, denumită şi generaţia interbelică, s-a format într-o perioadă de apogeu a dinastiei române însă a fost şi martora decăderii acesteia, îndeplinidu-şi cu mici excepţii rolul dinainte asumat, acela de a-şi jertfi tinereţea şi energia pentru păstrarea valorilor tradiţionale autentice, spirituale şi culturale, formându-se în marile universităţi apusene şi având permanent conştiinţa trează în raport cu evenimentele care s-au derulat cu atâta repeziciune peste poporul român.

Această generaţie fie a fost închisă şi hăituită în inchisorile carliste şi antonesciene, fie a fost exterminată aproape în totalitate în inchisorile comuniste, dar nu a renunţat nici la crez nici la ideal. Au preferat să moară trupeşte decât să moară sufleteşte!

Ce ne leagă de Europa latină şi care sunt urmările de tip schismatic?

Pe de altă parte, nu ne putem nega nici latinitatea, nici botezul creştin în rit apusean - pentru că de acolo a venit creştinismul la noi şi mai apoi, după separarea bisericii primare în catolică [apuseană] şi ortodoxă [răsăriteană], prin adoptarea ritului bizantin - precum nu putem nega nici co-existenţa religiilor monoteiste (creştină, iudaică, musulmană) precum şi a altor confesiuni creştine (romano-catolică, greco-catolică, protestantă - lutherană şi calvină) în mod paşnic şi con-lucrător , dovadă fiind şi rolul hotărâtor şi roditor pe care l-a avut, de pildă, Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma la 1700) la săvârşirea Marii Uniri.
Biserica Greco-Catolică a fost abuziv desfiinţată spre necinstea noastră, cu acordul verbal al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian şi, forţată să reintre în sânul "mamei”. Iată ce ne spune Ion Gavrilă Ogoranu în:” Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol VI”:
“ [...] În 1946, Stalin a comandat distrugerea Bisericii Greco-Catolice Ucrainene şi alipirea credincioşilor la Biserica Ortodoxă. Era de aşteptat ca acest lucru să-l facă şi în România. La întâlnirea cu Guvernul României, Stalin i-a încredinţat lui Petru Groza această misiune. În mai 1947, Patriarhul Moscovei a vizitat România, însoţit de Petru Groza. Trecând pe la Blaj, acesta i-a poruncit lui Groza: «Să dispară această Biserică, în doi ani să nu mai aud de această Biserică!»[...] ”.
“În Catedrala din Caransebeş, Patriarhul Iustinian a spus, în 1948: «Spuneam la Moscova, că nu cerem decât dreptate. Dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam (n.n. era vorba de ierarhii Bisericii Unite), mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să ne adunăm oile. Vă asigur că toate angajamentele pe care le-am luat vor fi respectate».”
“Acestea erau convingerile «creştine» ale Patriarhului Iustinian. [...] ”
Anul 1948 este anul fatidic al intrării în linie dreaptă, fără putinţă de întoarcere, a impunerii cu toate forţele a comunismului în România şi (anterior startul fusese dat încă din 1940 prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ardealului de Nord), beneficiind de sprijinul Rusiei Sovietice, a prigoanei împotriva laicilor şi clericilor de toate confesiunile inclusiv ortodoxe - care astfel au spălat ruşinea - bărbaţi şi femei de seamă, tineri în special, care nu s-au lăsat vânduţi noului stăpân aşa cum au făcut-o, spre necinstea lor, cei care au cedat prin compromis şi laşitate şi care în timp au excelat în a-şi întrece stăpânii în mostruozitate, degradare şi tehnici coercitive fără seamăn în lagărul comunist. Mă refer, inclusiv, la poziţia pe care au adoptat-o clericii şi intelectualii de stânga, care şi-au văzut visul comunist împlinit iar când erau întrebaţi de ce nu iau poziţie faţă de distrugerea formidabilă ce se petrecea în interior primii, replicau prin expresii de genul "nu am stofă de martir" iar ceilalţi se auto-compătimeau, invocând "rezistenţa prin cultură", afirmaţii deopotrivă ipocrite şi laşe menite să justifice la nesfâşit lipsa de rectitudine precum şi indisponibilitatea de jertfire pentru credinţă ale celor dispuşi la micul sau marele compromis (păcat).

Care este condiţia de la care trebuie să pornim, în contextul actual?

Vreau să punctez, lăsând pe rând cuvintele lui Nicolae Steinhardt şi Petre Ţutea să vorbească de la sine:

N. Steinhardt ("Jurnalul Fericirii")

"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”)."

Petre Ţuţea ("322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea")

" GENERAŢIE

Generaţia se naşte aşa: apare un cap -
sau poate mai multe deodată, care sunt
ancorate în acelaşi ideal. Şi dacă idealul
este strălucit reprezentat, devine formă
modelatoare pentru cei care-l urmează.
Trebuie acceptată ideea de oameni-model.
În vreme ce apostolii se topesc în absolut,
modelele se topesc în generaţii. Cei ce de-
vin modele sunt creatori de epocă şi de
curente şi astfel hotărâtori pentru cetate.

Noi am fost o geneaţie favorizată:ne-am
plimbat prin toate universităţile, peste toţi
universitarii, peste toţi scriitorii, peste toţi
gânditorii...

Generaţia mea a debutat în euforia realiză-
rii României Mari şi a murit în inchisorile
comuniste. Voi, care nu aţi trecut prin in-
chisori, ştiţi cum arată şi cei care închid
şi cei închişi. Aveţi o perspectivă totală."

Afirm fără teamă şi fără ezitare, că prima condiţie care se cere tineretului român contemporan, şi anume aceea de a fi îndrăzneţ în sens creştin sau de a nu fi deloc, este o condiţie esenţială de îndeplinit şi astăzi, fiind o condiţie care a stat şi la baza indrăznelii generaţiei interbelice.

Îndemnul se referă la o condiţie care ştiu că este foarte greu de îndeplinit dar de ea atârnă, oarecum, soarta noastră. Mai întâi trebuie să fim pregătiţi şi capabili să înţelegem un lucru: ca oricând, să avem tăria de caracter necesară pentru a renunţa la confortul nostru în favoarea aproapelui "fratelui, aceluia mai mic dintre voi", dând un exemplu personal.

Acest îndemn poate fi privit şi ca o încercare de conştientizare a neantului ce ne paşte, dacă nu vom încerca să ridicăm ochii din pământ, sau nu ne vom da jos ochelarii de soare pentru a constata că, privind la realitatea ce ne-nconjoară, este necesară, cât mai grabnic, o reaşezare firească şi roditoare a poporului românesc.

Să nu evităm viaţa politică, care ar trebui să fie urmărită cu interes şi de cei capabili să conducă, fără să se contamineze de puterea pe care o deţin la un moment dat şi pentru o perioadă anume de timp. Să fie verticali, aflaţi în slujba interesului naţional, nu personal, să promoveze valoarile autentice, sa cultive importanţa lucrului bine făcut, profesionalismul şi responsabilitatea.

Este exclus a se folosi de pretextul democraţiei, pentru a se justifica anumite decizii politice. Să luăm drept model, dacă vreţi, liberalismul englez. Recomand, cu toată responsabilitatea, liberalismul ca fiind mai presus de democraţie, deoarece aceasta din urmă promovează non-valoarea şi reprezintă sufragiul turmei.
Astfel, vom avea cel puţin două clase dominante, care să-şi aducă aportul la bunăstarea ţării: întreprinzătorul particular sau industriaşul care să fie motorul dezvoltării oraşelor şi agricultorul care să aducă produse de calitate, în piaţă sau în magazin, crescute în condiţii cât mai apropiate de cele naturale.
Pentru cele două tipuri de întreprinzători ar trebui să lucreze, negreşit, cei cu pregătire temeinică în economie, finanţe, construcţii, tehnică informaţională, industrie, agricultură etc. şi să fie create institute de cercetare, care să sincronizeze ultimele cuceriri ale occidentului, în toate domeniile, cu necesităţile şi capacităţile noastre de asimilare şi preluare. (apud Petre Tuţea)