Ochii tăi sunt ca nisipul pe care se odihnește marea în valuri, după furtună
Mii de stele strălucesc în ochii tăi, cu lumini ce s-au stins demult, în alte galaxii
Din ochii tăi curg râuri în cascade cu aburi si jocuri de curcubee
În ochii tăi se odihnesc gândurile mele ca într-o oază, după ce au străbătut deșertul
Din ochii tăi se revarsă ploaia și se inundă cerul de lumină
Ochii tăi limpezi ard privirile, cu pasiunea ce te mistuie neîncetat
Vreau să-ți sorb privirea și apoi să fug odată cu primele raze ale dimineții și ...
... să simt sub tălpi nisipul, să sorb cascadele, să privesc stelele și să mă răcoresc în oaze la marginea deșertului
În ochii tăi se duce o luptă pentru viață, iubire, în fiecare dimineață, în fiecare ceas al nopții.
Moreo Cauni
sâmbătă, 28 octombrie 2017
miercuri, 8 iunie 2011
FĂRÂME DE IUBIRE
Cât mi-e dor de dulcea gură, ce aş vrea să o sărut,
Şi de mâna cea mai fină, ce vreodată am văzut,
Şi de ochii ce scapără fulgerele din priviri,
Şi de sufletu-ţi ca mierea, ce alină dor şi griji.
Căci în focurile vieţii s-or tot arde dor şi griji,
Sufletele vor culege dragoste iar nu suspini,
Căci odată ne vom naşte, însă vom muri mereu,
Pentru dragostea ce iartă şi omoară-al nostru éu.
Numai una e iubirea ce va rupe-a noastre inimi,
Şi preface-n ţăndări răul, ce se cuibăreşte-n noi,
Căci încet, ne dă putere toată bunătatea firii,
Şi sfărâmă mii de pânze, ce se ţes contra iubirii.
RUGĂ
Doamne, ascultă a mea rugă şi mă lasă să găsesc,
Doar atât curaj în mine, să mă scol şi să pornesc,
Către tainice unghere cu minuni, ce-n suflet zac,
Şi în raze de lumină, lumea mea să o prefac.
Să mă birui de păcate şi s-amân a mea dorinţă,
De a stărui în vorbe ce se pierd în nefiinţă.
Tu mă-ndeamnă la căinţă şi la dreaptă îndurare,
Ca să mântui al meu suflet greu şi fără alinare.
Moreo Cauni
Cât mi-e dor de dulcea gură, ce aş vrea să o sărut,
Şi de mâna cea mai fină, ce vreodată am văzut,
Şi de ochii ce scapără fulgerele din priviri,
Şi de sufletu-ţi ca mierea, ce alină dor şi griji.
Căci în focurile vieţii s-or tot arde dor şi griji,
Sufletele vor culege dragoste iar nu suspini,
Căci odată ne vom naşte, însă vom muri mereu,
Pentru dragostea ce iartă şi omoară-al nostru éu.
Numai una e iubirea ce va rupe-a noastre inimi,
Şi preface-n ţăndări răul, ce se cuibăreşte-n noi,
Căci încet, ne dă putere toată bunătatea firii,
Şi sfărâmă mii de pânze, ce se ţes contra iubirii.
RUGĂ
Doamne, ascultă a mea rugă şi mă lasă să găsesc,
Doar atât curaj în mine, să mă scol şi să pornesc,
Către tainice unghere cu minuni, ce-n suflet zac,
Şi în raze de lumină, lumea mea să o prefac.
Să mă birui de păcate şi s-amân a mea dorinţă,
De a stărui în vorbe ce se pierd în nefiinţă.
Tu mă-ndeamnă la căinţă şi la dreaptă îndurare,
Ca să mântui al meu suflet greu şi fără alinare.
Moreo Cauni
marți, 17 mai 2011
Scrisoare deschisă adresată, Domniei sale, Domnului Preşedinte al României, Traian Băsescu
Domnule Preşedinte,
Vreau doar să ştiţi, din capul locului, că nu sunt nici un denigrator şi nici un admirator fanatic, al domniei voastre. Sunt unul dintre cetăţenii căruia îi place să fie informat şi care nu se plânge toată ziua că este dezastru în ţară, aşa cum auzim şi vedem, pe la televiziuni şi în presa scrisă. E bună şi critica, până la un moment dat, mai ales cea constructivă şi productivă, pe care o face o parte din presa românească, sincer interesată de activitatea domniei voastre şi de treburile obştei, în general.
Părerea mea este că fiecare trebuie să facă ceea ce ştie şi simte că poate să facă mai bine, pentru că, după cum bine ştiţi, şcoala românească ne dă drumul în lume destul de nepregătiţi pentru viaţa reală, atât cea economică precum şi cea socială, cu capul împuiat de tot felul de noţiuni teoretice, acumultate fără o pregătire temeinică pe măsura abilităţilor personale ale fiecăruia, ci de-a valma, la grămadă, ca pentru o masă de indivizi, fără personalitate şi particularitate.
Am convingerea că este contra-productivă tendinţa, pe care - nu mă feresc să o spun - o observ şi la dumneavoastră, de a face apel, în tot felul de situaţii şi momente cheie, la anumite sentimente de pseudo-mândrie naţională, de pseudo-superioritate românească, de aşa-zisă siguranţă de sine a multora, de folosirea (în sensul de a trage foloase) "adevărurilor" trâmbiţate şi vehiculate mereu, cum că noi suntem aici de o veşnicie, români verzi, neschimbaţi de la Decebal încoace, creştini-ortodocşi de 2000 de ani (fals!), hăituiţi şi nedreptăţiţi de toţi cei care au vrut să ne cucerească şi răpească tihna şi bunurile acumultate de veacuri etc. Aceste pseudo-sentimente, au fost cultivate cu şi mai mare putere în comunism (inclusiv de către unii care v-au criticat aspru pentru condamnarea comunismului), fără a avea însă, nici o legătură cu naţionalismul autentic, garant al păstrării şi continuării tradiţiilor, care sunt vii şi se transformă cu fiecare generaţie, desigur dacă acea generaţie este vrednică de a păstra şi duce mai departe spiritul creator şi roditor al acestora, fără să se uite mereu în urmă idealizând astfel trecutul, ci înţelegând şi fructificând reuşitele dar mai ales nereuşitele înaintaşilor!
Dar vorba lungă-i sărăcia omului, iată o zicală de care nu prea se ţine cont. Mai potrivit este dictonul latin (ca şi apartenenţa noastră latină dar şi slavă, cumană, tătară, maghiară, germană etc.) - Non multa sed multum!
Vă enumăr, mai jos, ca simplu cetăţean cu drept de vot, ce nu consideră că "să trăiţi bine" înseamnă doar "să aveţi mai mulţi bani în buzunar" (nu ţin minte să fi promis Traian Băsescu, înainte de alegerile din 2004, aşa ceva românilor), o serie de măsuri pe care le consider extrem de necesare pentru primenirea societăţii româneşti, măsuri la care, poate, aţi meditat şi dumneavoastră. Cetăţeanul sincer preocupat de soarta acestei ţări, trebuie să le aibă în vedere, mai ales când vede că totuşi, pentru prima oară în 20 de ani, există un dram de voinţă din partea oamenilor politici pentru reformarea statului.
Iată deci, mai jos, măsurile pe care cred eu că le-ar putea avea în calcul un preşedinte în funcţie, aflat la ultimul mandat, a cărui plecare de pe "scenă" poate să lase treburile obştei nerezolvate sau parţial rezolvate, în sensul celor de mai jos.
[Textul de mai jos este de fapt un comentariu, pe care îl puteţi găsi postat pe site-ul www.dilemaveche.ro, la un articol scris de d-nul Andrei Pleşu şi care se intitulează: "Preşedintele şi poporul":
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/presedintele-poporul]
Cred că o soluţie la care s-ar putea angaja preşedintele Traian Băsescu, pentru a evita o ieşire ruşinoasă de pe scenă, este într-un fel o axiomă dogmei şi spiritului creştin (pe lângă îndrăzneală, spirit de jertfă şi demnitate), precum şi o condiţie necesară pentru primenirea societăţii româneşti, astfel, având în minte Noul Testament, preşedintele trebuie să contribuie, direct sau indirect, la eliminarea mădularelor care ne smintesc si ne duc la pierzanie...şi anume:
1 - să pună ”biciul”, nu pe popor ci, pe clasa politica iresponsabilă, şi să le dea cu flit (aşa cum făcea şi regele Carol I), să se detaşeze de scandalagii şi patriotarzi;
2 - să fie imparţial, autoritar, dar să se poarte în orice situaţie ca un gentleman, nobil sau boier, cu grijă faţă de toţi, şi cei "oropsiţi" sau "nefericiţi" şi cei drepţi, buni, miloşi etc. Cu cei care calcă strâmb să fie la nevoie nemilos fără a fi un dictator criminal (precum Carol al-II-lea), ci dacă tot se plâng unii că este dictatură în ţară, să fie măcar unul autoritar şi consecvent (vorba lui Petre Ţuţea…să lase morala creştină deoparte, până termină mandatul);
3 - să se bizuie pe câţiva generali din armată, servicii secrete şi poliţie, care să preia, în colaborare cu alţi reprezentanţi ai autorităţii statului de drept, sarcina de a face ordine în ţară, să facă curăţenie/ ordine în armată, administraţie (lucrări publice, finanţe, economie, impozite, vamă, taxe etc.etc.), şcoală şi în societate, în general, prin promovarea educaţiei, modelarea caracterelor tinere şi prin exemplul personal şi, nu în ultimul rând, prin răspundere faţă de buna îndeplinire a propriei datorii, a serviciului făcut în respectul interesului general;
4 - să pună mafia la respect, prin legiferarea, adică menţinerea sub control strict, a prostituţiei, jocurilor de noroc etc., perceperea unor taxe mari pe viciile care distrug sănătatea şi pun în pericol integritatea morală a societăţii. Prin asaltul asupra traficanţilor de carne vie, care sunt mai răi decât toate invaziile barbare la un loc!
5 - să redea încrederea celor care într-adevăr trăiesc şi lucrează pentru un ţel comun, în contextul aderării - dar nu şi integrării, atenţie, care este un proces inevitabil de durată - la structurile UE, NATO etc., prin responsabilizarea unui număr critic de persoane competente, în toate instituţiile statului şi, în general, să promoveze buna-înţelegere, buna-cuviinţă şi toate corolarele acestora.
Există destui tineri şcoliţi în Occident, uneori prin programe ale UE, care au posibilitatea aici, în Romania, în UE, în sec XXI, anul 2011, să se integreze în sistem şi să se bată pentru a face ceva, conştienţi fiind de răspunderea lor şi de faptul că nu doar remuneraţia este importantă ci, şi felul în care se lucrează pentru binele comun şi, implicit, pentru binele personal!
Viaţa merită trăită iar soarele răsare şi deasupra celor "răi " nu numai deasupra celor "buni"!
Îi dorim Domnului Preşedinte Traian Băsescu mult succes şi, să se consulte cu toate lumea care ştie ce face sau, ce ar trebui făcut în ţară, fără să se plângă, fără să renunţe şi, aş mai adăuga, fără să emigreze!
Cu deosebită consideraţie,
Ing. Romeo Iancu
16.05.2011
Bucureşti.
Vreau doar să ştiţi, din capul locului, că nu sunt nici un denigrator şi nici un admirator fanatic, al domniei voastre. Sunt unul dintre cetăţenii căruia îi place să fie informat şi care nu se plânge toată ziua că este dezastru în ţară, aşa cum auzim şi vedem, pe la televiziuni şi în presa scrisă. E bună şi critica, până la un moment dat, mai ales cea constructivă şi productivă, pe care o face o parte din presa românească, sincer interesată de activitatea domniei voastre şi de treburile obştei, în general.
Părerea mea este că fiecare trebuie să facă ceea ce ştie şi simte că poate să facă mai bine, pentru că, după cum bine ştiţi, şcoala românească ne dă drumul în lume destul de nepregătiţi pentru viaţa reală, atât cea economică precum şi cea socială, cu capul împuiat de tot felul de noţiuni teoretice, acumultate fără o pregătire temeinică pe măsura abilităţilor personale ale fiecăruia, ci de-a valma, la grămadă, ca pentru o masă de indivizi, fără personalitate şi particularitate.
Am convingerea că este contra-productivă tendinţa, pe care - nu mă feresc să o spun - o observ şi la dumneavoastră, de a face apel, în tot felul de situaţii şi momente cheie, la anumite sentimente de pseudo-mândrie naţională, de pseudo-superioritate românească, de aşa-zisă siguranţă de sine a multora, de folosirea (în sensul de a trage foloase) "adevărurilor" trâmbiţate şi vehiculate mereu, cum că noi suntem aici de o veşnicie, români verzi, neschimbaţi de la Decebal încoace, creştini-ortodocşi de 2000 de ani (fals!), hăituiţi şi nedreptăţiţi de toţi cei care au vrut să ne cucerească şi răpească tihna şi bunurile acumultate de veacuri etc. Aceste pseudo-sentimente, au fost cultivate cu şi mai mare putere în comunism (inclusiv de către unii care v-au criticat aspru pentru condamnarea comunismului), fără a avea însă, nici o legătură cu naţionalismul autentic, garant al păstrării şi continuării tradiţiilor, care sunt vii şi se transformă cu fiecare generaţie, desigur dacă acea generaţie este vrednică de a păstra şi duce mai departe spiritul creator şi roditor al acestora, fără să se uite mereu în urmă idealizând astfel trecutul, ci înţelegând şi fructificând reuşitele dar mai ales nereuşitele înaintaşilor!
Dar vorba lungă-i sărăcia omului, iată o zicală de care nu prea se ţine cont. Mai potrivit este dictonul latin (ca şi apartenenţa noastră latină dar şi slavă, cumană, tătară, maghiară, germană etc.) - Non multa sed multum!
Vă enumăr, mai jos, ca simplu cetăţean cu drept de vot, ce nu consideră că "să trăiţi bine" înseamnă doar "să aveţi mai mulţi bani în buzunar" (nu ţin minte să fi promis Traian Băsescu, înainte de alegerile din 2004, aşa ceva românilor), o serie de măsuri pe care le consider extrem de necesare pentru primenirea societăţii româneşti, măsuri la care, poate, aţi meditat şi dumneavoastră. Cetăţeanul sincer preocupat de soarta acestei ţări, trebuie să le aibă în vedere, mai ales când vede că totuşi, pentru prima oară în 20 de ani, există un dram de voinţă din partea oamenilor politici pentru reformarea statului.
Iată deci, mai jos, măsurile pe care cred eu că le-ar putea avea în calcul un preşedinte în funcţie, aflat la ultimul mandat, a cărui plecare de pe "scenă" poate să lase treburile obştei nerezolvate sau parţial rezolvate, în sensul celor de mai jos.
[Textul de mai jos este de fapt un comentariu, pe care îl puteţi găsi postat pe site-ul www.dilemaveche.ro, la un articol scris de d-nul Andrei Pleşu şi care se intitulează: "Preşedintele şi poporul":
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/presedintele-poporul]
Cred că o soluţie la care s-ar putea angaja preşedintele Traian Băsescu, pentru a evita o ieşire ruşinoasă de pe scenă, este într-un fel o axiomă dogmei şi spiritului creştin (pe lângă îndrăzneală, spirit de jertfă şi demnitate), precum şi o condiţie necesară pentru primenirea societăţii româneşti, astfel, având în minte Noul Testament, preşedintele trebuie să contribuie, direct sau indirect, la eliminarea mădularelor care ne smintesc si ne duc la pierzanie...şi anume:
1 - să pună ”biciul”, nu pe popor ci, pe clasa politica iresponsabilă, şi să le dea cu flit (aşa cum făcea şi regele Carol I), să se detaşeze de scandalagii şi patriotarzi;
2 - să fie imparţial, autoritar, dar să se poarte în orice situaţie ca un gentleman, nobil sau boier, cu grijă faţă de toţi, şi cei "oropsiţi" sau "nefericiţi" şi cei drepţi, buni, miloşi etc. Cu cei care calcă strâmb să fie la nevoie nemilos fără a fi un dictator criminal (precum Carol al-II-lea), ci dacă tot se plâng unii că este dictatură în ţară, să fie măcar unul autoritar şi consecvent (vorba lui Petre Ţuţea…să lase morala creştină deoparte, până termină mandatul);
3 - să se bizuie pe câţiva generali din armată, servicii secrete şi poliţie, care să preia, în colaborare cu alţi reprezentanţi ai autorităţii statului de drept, sarcina de a face ordine în ţară, să facă curăţenie/ ordine în armată, administraţie (lucrări publice, finanţe, economie, impozite, vamă, taxe etc.etc.), şcoală şi în societate, în general, prin promovarea educaţiei, modelarea caracterelor tinere şi prin exemplul personal şi, nu în ultimul rând, prin răspundere faţă de buna îndeplinire a propriei datorii, a serviciului făcut în respectul interesului general;
4 - să pună mafia la respect, prin legiferarea, adică menţinerea sub control strict, a prostituţiei, jocurilor de noroc etc., perceperea unor taxe mari pe viciile care distrug sănătatea şi pun în pericol integritatea morală a societăţii. Prin asaltul asupra traficanţilor de carne vie, care sunt mai răi decât toate invaziile barbare la un loc!
5 - să redea încrederea celor care într-adevăr trăiesc şi lucrează pentru un ţel comun, în contextul aderării - dar nu şi integrării, atenţie, care este un proces inevitabil de durată - la structurile UE, NATO etc., prin responsabilizarea unui număr critic de persoane competente, în toate instituţiile statului şi, în general, să promoveze buna-înţelegere, buna-cuviinţă şi toate corolarele acestora.
Există destui tineri şcoliţi în Occident, uneori prin programe ale UE, care au posibilitatea aici, în Romania, în UE, în sec XXI, anul 2011, să se integreze în sistem şi să se bată pentru a face ceva, conştienţi fiind de răspunderea lor şi de faptul că nu doar remuneraţia este importantă ci, şi felul în care se lucrează pentru binele comun şi, implicit, pentru binele personal!
Viaţa merită trăită iar soarele răsare şi deasupra celor "răi " nu numai deasupra celor "buni"!
Îi dorim Domnului Preşedinte Traian Băsescu mult succes şi, să se consulte cu toate lumea care ştie ce face sau, ce ar trebui făcut în ţară, fără să se plângă, fără să renunţe şi, aş mai adăuga, fără să emigreze!
Cu deosebită consideraţie,
Ing. Romeo Iancu
16.05.2011
Bucureşti.
joi, 21 aprilie 2011
Parfum de primăvară
Lumina lină
de Tudor Arghezi
Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcând aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare
Învăluită-n aur și parfum.
Neascultând de vântul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum ale zambilei
Puterile-amorțite ți le rup.
Voind să duci tezaurul de ceară
Te prăbuși din drumul cel înalt.
Cine-o să vie trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald?
Cu aripa-n țărâna și învins,
Strânge la piept comoara ta deplină.
Cât te iubesc, frumoasa mea albină,
Cu sarcina chemării te-a ucis.
de Tudor Arghezi
Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcând aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare
Învăluită-n aur și parfum.
Neascultând de vântul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum ale zambilei
Puterile-amorțite ți le rup.
Voind să duci tezaurul de ceară
Te prăbuși din drumul cel înalt.
Cine-o să vie trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald?
Cu aripa-n țărâna și învins,
Strânge la piept comoara ta deplină.
Cât te iubesc, frumoasa mea albină,
Cu sarcina chemării te-a ucis.
marți, 5 aprilie 2011
În căutarea Raiului pierdut
I. Versuri cât o viaţă
II. Lupta
În vrajba vieţii suliţi stau mereu să iasă,
Ţi-e sufletul hoinar iar trupul geme şi suspină,
Căci gândurile tale nu ştiu încotro să rătăcească.
Atunci cînd crezi că eşti pierdut în lume,
Şi totul pare-n jur să ţi se-mpotrivească,
Primeşti un semn, e timpul să porneşti la luptă!
E îngerul tău aprig care vine să te-ndemne,
Să uiţi că eşti doar om în haina ta de piele,
El spatele-ţi îndreaptă, sufletu-ţi întreamă,
Lucrează nevăzut şi paşii ţi-i îndrumă.
Atunci ai vrea să afli, încotro ţi-e viaţa!
Căci timpul rece pe pământ se scurge,
Ca apa ce-n vâltori şi viituri se zbate,
Şi-n urma ei, pe loc, o albie se face.
Aşa şi după noi rămân numai seminţe
Ce poartă-n ele firea noastră mai departe.
III. Confesiune
Am sufletul de lut şi inima închisă-n piatră, sunt orb şi mut.
Cuvintele se-ngrămădesc şuvoi dar poarta gurii mele-i ferecată,
Chiar dacă ochii stinşi abia mai vor sa vadă, că trupul este gol şi-mpovărat,
Eu totuşi simt că în privirea mea se săvârşesc o mie de păcate, odată.
M-afund în mlaştină şi nimeni nu e împrejur, ca să mă scoată,
Deasupra, ploile de griji şi de necazuri nu contenesc să cadă în rafale.
Eu trupul nu-l mai simt de mult, căci sângele s-a scurs încet din vine.
Aş vrea să plâng acum, ştiu doar că viaţa pentru fericire nu ni-i dată.
Încerc să mă-nchipui, cu ochii minţii, ca pe-un bloc de marmură curată,
Ce îşi aşteaptă sculptorul să scoată, la iveală, forma toată,
Capabil să surprindă încordarea lumii-ntregi, doar cu o daltă.
Asa venim pe lume, puri, fără de pată, apoi ne-mbrăcăm în haine de păcate,
Şi orişicât am căuta cuvinte de-alinare şi răspunsuri, viaţa întreagă
Nu-i de-ajuns, căci nu ne este dat să respirăm şi să iubim, decât odată.
IV. Iubitei
Gândurile mele iubito,
către tine zboară toate.
Nopţile-mi sunt lungi căutări,
pe tine te caut.
Zilele-mi par prea scurte,
aş vrea să-ţi fiu mereu, în preajmă.
Dorul mă mistuie încet,
atunci cînd eşti departe.
Despărţirea mă nelinişteşte,
şi mă întristează.
Tu eşti tot ce mi-am dorit, vreodată,
chiar înainte de a ştii aceasta.
Cu tine vreau să cutreier, cu paşi hotărâţi,
neştiutele cărări ale vieţii.
Doar ţie îţi închin toată dragostea,
chiar toată viaţa mea!
V. Zbucium
Vei fi tu oare, mâine, ce-ai fost ieri şi-altădat'?
Dar tot ce-ai vrut să fie, a fost cu adevărat?
Am spus vreodată sincer, că ştiu ce vreau şi pot?
Ai fost vreodată, oare, mai sinceră, în tot?
Ce drept şi ce dovadă să am, ori să-ţi arăt,
Că merit ca iubirea ce ai, să o mai port?
Avut-am oare gândul ‘plinirii în amor,
Ce face timpul, spaţiul să steie-n loc domol?
Sau fost-am doar un suflet puţin şi-ntunecos,
Ce nu s-a smuls pe sine din trupul păcătos?
Chiar sufletul acuma, de-ar fi mai luminos,
Nu are-n veci să poată, să-ntoarcă, ce n-a fost.
Mă doare despărţirea din zori de dimineaţă,
Dar cred că, poate, odat' va fi lumină-n viaţă,
Nimic nu pare sigur, dar ştiu că am să viu,
Atunci când imi vei cere, din nou, al tău să fiu.
VI. Păcatul orginiar
Tu eşti ca Eva cea iscoditoare,
și întrebări mereu voieşti să pui,
doreşti răspuns să afli-n orice lucru-ţi pare,
că n-are sens, că nu e logic şi că nu-i
cum iţi închipui că ar trebui să fie.
Dar raţiunea de folos nu-i, când răspunsul,
sfidează logica şi firea omenească.
Căci El nu vrea ca noi să devenim în fire,
Ci, El vrea firea să se fiinţească!
VII. Dansul vieţii
Trecură repezi clipele de armonie,
ca şi când, nu ne-ar fi dat să ne-mbrăcăm,
în hainele uşoare ale fericirii,
ci, rătăcind prin bezna dragostei nebune,
ce ne-a fost nouă hărăzită prin destin,
să căutăm statornicele ceasuri, de iubire-n tihnă.
Copilă, tu eşti pentru mine, şi soare, şi lună, şi stele,
tu eşti leoaica ce hrăneşte prin truda ei
şi sufletul, şi inima, şi huma,
iar eu sunt cel ce te-aştepta de-atâta timp,
să-i ieşi în cale şi să-i luminezi viaţa.
Eu capricorn, iar tu leoaică,
eu parte bărbătească, tu femeie,
ce splendidă unire, dar tăioasă!
un foc mocneşte-n mine, stă să iasă,
pe când tu eşti ca Etna şi Vezuviu ce-au erupt milenii,
şi încă forţa de temut li se mai simte,
căci furia de lavă în străfunduri se ascunde.
Iar clipa de-a sosit şi, iată, s-a umplut paharul,
nu-i cu putinţă să opresc potopul,
ci trebuie s-aştept să se revarse,
noianul de gânduri şi de sentimente,
ce prin vorbele-ţi tăioase stau gata să erupă,
căci le-ai păstrat destul, cum numai tu le ştii ascunde,
în suflet, şi în minte, cu atâta grijă.
Acesta-i drumul nostru, ca o potecă de munte ce tot urcă,
dar nu domol, precum o hoinăreală peste văi şi dealuri,
ci pieptiş, spre culmile iubirii şi, greu, căci suntem două firi opuse
ce pot, de au voinţă, să cucerească inălţimi, de alţii doar visate.
Trecură repezi clipele ce stau sub semnul armoniei,
dar parcă timpul nu-i de-ajuns, să le cuprindă într-o viaţă,
şi-ncremenindu-le, nicicând făclia fericirii să nu se mai stingă.
VIII. Secolul 21
O luptă-i viaţa ta bărbate, deci te luptă!
Ia cârpa şterge praful, covoarele le bate,
Ia mătura în dreapta, făraşu-n mâna stângă,
Podelele cu mopul, în grabă tu le şterge,
Şi vasele le spală, căci, s-au adunat destule.
Război zici? aş bărbate, visează şi suspină,
Azi e democraţie şi e libertate pentru turmă,
Egalitate-n drepturi şi, o veşnică rutină.
Vrei spirit de-aventură? ia plase, fugi la piaţă,
Vezi, nu cumva să uiţi să iei ceva bărbate,
Că-i vai de tine, nu degeaba faceţi liste!
Când te apucă dorul, să faci iar pe viteazul,
Te du de ia copilul, imbracă-l, scoate căruciorul,
Te plimbă pe afară vreo oră şi ceva,
Aşa poate-ţi mai trece şi febra de-a lupta.
Tu crezi că vitejia se măsoară-n conflagraţii?
Nu ştii că veacul ăsta e pentru emigraţii?
De vrei să o duci bine, te du şi te-angajează!
Fă credit la o bancă, plăteşte şi visează.
Maşina şi vacanţa, hăinuţele şi casa,
Sunt câmp de bătălie, mai aprig ca Odessa.
La mall şi hipermarket ai parte de senzaţii,
Petreci o zi întreagă în zgomot şi-n tentaţii.
Aşa ne trece timpul, nu-i chip să-l poţi opri!
La pensie de-ajungem, poate că iar vom regăsi,
Gustul pentru viáţă şi rostul de-a trăi.
Şi-atunci ne vom aduce încet, din nou, aminte,
De ritmul sacru-al vieţii, de cărţi şi de cuvinte,
De moarte ce-n absenţa-i prezentă, ne pândeşte,
De timpul ce se scurge, şi-ncet ne strânge-n cleşte,
De dor şi de iubire, ce-am căutat bezmetici,
De visuri spulberate, uitate prin unghere,
De atâtea griji şi clipe trecute, efemere!
Ferice va fi omul, când va găsi răspunsul,
Sau, dimpotrivă, cel ce-a cercetat într-însul,
Şi-n ceasul de pe urmă i s-a ivit şi sensul,
Căci, de venim pe lume, e pentru scurt popas,
E pentru-a face binele, oricând şi-n orice ceas.
IX. Jerta Mielului
Ascultă de iubire, şi să nu lupţi cu lumea
Căci de puţin îţi cere, nimic n-o să-ţi mai dea,
Iar de vei vrea vreodată, pe faţă să-i vorbeşti,
Vei ştii şi tu că doare adevărul, de-l rosteşti.
Vei învăţa atuncea şi crucea a-ţi purta,
Şi nu gândi naive că vei putea scăpa,
Căci te vor prinde-n lanţuri şi te vor judeca!
În graba lor nebună nici gând că te-or ierta,
Ci îţi vor da verdictul şi...te vor condamna.
Atunci vei înţelege ce-a fost cu viaţa ta,
Atunci vei fi senin şi împăcat cu moartea ta,
Căci Mielul răstignit pe cruce, pentru tine se jertfea!
X. Sensul vieţii...şi al morţii
O vorbă veche spune: fă binele, de bine vrei să capeţi,
Şi vei găsi ascunse minuni şi între scáieţi,
Vei ştii că nu degeaba ai prins tu rădăcină,
Să crezi că şi-ntunericul se schimbă în lumină,
Să lupţi atunci cu tine, îţi va părea firesc,
Căci spiritul va trece de tot ce-i omenesc.
Va fi o bătălie în cer şi pe pământ,
A ta va fi izbânda, chiar de vei fi înfrânt,
Şi-atunci vei înţelege că moartea-i alinare,
Când sufletul ţâşneşte spre cer, cu încântare,
Şi tot ce-a fost durere şi chin acum te-nalţă,
E pace pretutindeni, căci te-ai întors la viaţă,
Ai fost al celui care voia ca să te piardă,
Ţi-ai dobândit răsplata, prin dragostea ce iartă,
Christos te-a prins în jugul Său dulce de purtat,
Boier fiind, păcatele-ţi cu sutele-a iertat!
Ai fost clădit în chip şi trup, şi-ai devenit asemeni,
Bătrânului şi Veşnicului Stăpân ce şade-n Ceruri!
Am scris aceste poezii în momente de încercare, de nelinişte interioară dar şi în momente de bucurie, însă, cred că nu se poate crea ceva fără o anumită tensionare a spiritului şi a sufletului, şi mai cred că atunci când scrii o poezie, e bine să laşi versurile să curgă de la sine...
Moreo Cauni
O, chip frumos, icoana ta mi-e-n suflet
înrămată,
Unde păstra-voi vie, clipa întâlnirii
noastre,
Când ochii-ţi scăpărau sub bolta-ntunecată
Iar eu priveam robit, la gesturile-ţi
graţioase.
Trecut-au repezi anii și peste noi au dat
năvală
Și bucurii și fericire și necazuri câte-o
dată,
Ne-a mai căzut din când în când și câte o
petală,
Rămas-am însă neschimbați, așa, în firea
toată.
Eu nu mai vreau s-aștept un tren ce nu mai
vine,
Ci să aud doar paşii tăi cum fug grăbiți spre mine,
Am obosit umblând zadarnic, pe drumuri fără
nume,
Sătul de amăgiri și visuri ce mă alungau de
langă tine.
Mă poartă visul nopții reci pe margini de
genune,
Ce mă-mpresoară cu fiori de gheață și
sudoare,
Dar nu mă tem de timpul care trece peste
lume,
Ci mă-nspăimântă demonii ce vor sa mă
doboare!
De-om fi uniţi mereu, noi vom răzbi prin
toate,
Iar mările de griji le vom curma prin
lovituri de lance,
Căliţi mereu prin slăbiciuni şi biruinți
nenumărate,
Vom ştii c-am reuşit doar de vom merge mai
departe.II. Lupta
În vrajba vieţii suliţi stau mereu să iasă,
Ţi-e sufletul hoinar iar trupul geme şi suspină,
Căci gândurile tale nu ştiu încotro să rătăcească.
Atunci cînd crezi că eşti pierdut în lume,
Şi totul pare-n jur să ţi se-mpotrivească,
Primeşti un semn, e timpul să porneşti la luptă!
E îngerul tău aprig care vine să te-ndemne,
Să uiţi că eşti doar om în haina ta de piele,
El spatele-ţi îndreaptă, sufletu-ţi întreamă,
Lucrează nevăzut şi paşii ţi-i îndrumă.
Atunci ai vrea să afli, încotro ţi-e viaţa!
Căci timpul rece pe pământ se scurge,
Ca apa ce-n vâltori şi viituri se zbate,
Şi-n urma ei, pe loc, o albie se face.
Aşa şi după noi rămân numai seminţe
Ce poartă-n ele firea noastră mai departe.
III. Confesiune
Am sufletul de lut şi inima închisă-n piatră, sunt orb şi mut.
Cuvintele se-ngrămădesc şuvoi dar poarta gurii mele-i ferecată,
Chiar dacă ochii stinşi abia mai vor sa vadă, că trupul este gol şi-mpovărat,
Eu totuşi simt că în privirea mea se săvârşesc o mie de păcate, odată.
M-afund în mlaştină şi nimeni nu e împrejur, ca să mă scoată,
Deasupra, ploile de griji şi de necazuri nu contenesc să cadă în rafale.
Eu trupul nu-l mai simt de mult, căci sângele s-a scurs încet din vine.
Aş vrea să plâng acum, ştiu doar că viaţa pentru fericire nu ni-i dată.
Încerc să mă-nchipui, cu ochii minţii, ca pe-un bloc de marmură curată,
Ce îşi aşteaptă sculptorul să scoată, la iveală, forma toată,
Capabil să surprindă încordarea lumii-ntregi, doar cu o daltă.
Asa venim pe lume, puri, fără de pată, apoi ne-mbrăcăm în haine de păcate,
Şi orişicât am căuta cuvinte de-alinare şi răspunsuri, viaţa întreagă
Nu-i de-ajuns, căci nu ne este dat să respirăm şi să iubim, decât odată.
IV. Iubitei
Gândurile mele iubito,
către tine zboară toate.
Nopţile-mi sunt lungi căutări,
pe tine te caut.
Zilele-mi par prea scurte,
aş vrea să-ţi fiu mereu, în preajmă.
Dorul mă mistuie încet,
atunci cînd eşti departe.
Despărţirea mă nelinişteşte,
şi mă întristează.
Tu eşti tot ce mi-am dorit, vreodată,
chiar înainte de a ştii aceasta.
Cu tine vreau să cutreier, cu paşi hotărâţi,
neştiutele cărări ale vieţii.
Doar ţie îţi închin toată dragostea,
chiar toată viaţa mea!
V. Zbucium
Vei fi tu oare, mâine, ce-ai fost ieri şi-altădat'?
Dar tot ce-ai vrut să fie, a fost cu adevărat?
Am spus vreodată sincer, că ştiu ce vreau şi pot?
Ai fost vreodată, oare, mai sinceră, în tot?
Ce drept şi ce dovadă să am, ori să-ţi arăt,
Că merit ca iubirea ce ai, să o mai port?
Avut-am oare gândul ‘plinirii în amor,
Ce face timpul, spaţiul să steie-n loc domol?
Sau fost-am doar un suflet puţin şi-ntunecos,
Ce nu s-a smuls pe sine din trupul păcătos?
Chiar sufletul acuma, de-ar fi mai luminos,
Nu are-n veci să poată, să-ntoarcă, ce n-a fost.
Mă doare despărţirea din zori de dimineaţă,
Dar cred că, poate, odat' va fi lumină-n viaţă,
Nimic nu pare sigur, dar ştiu că am să viu,
Atunci când imi vei cere, din nou, al tău să fiu.
VI. Păcatul orginiar
Tu eşti ca Eva cea iscoditoare,
și întrebări mereu voieşti să pui,
doreşti răspuns să afli-n orice lucru-ţi pare,
că n-are sens, că nu e logic şi că nu-i
cum iţi închipui că ar trebui să fie.
Dar raţiunea de folos nu-i, când răspunsul,
sfidează logica şi firea omenească.
Căci El nu vrea ca noi să devenim în fire,
Ci, El vrea firea să se fiinţească!
VII. Dansul vieţii
Trecură repezi clipele de armonie,
ca şi când, nu ne-ar fi dat să ne-mbrăcăm,
în hainele uşoare ale fericirii,
ci, rătăcind prin bezna dragostei nebune,
ce ne-a fost nouă hărăzită prin destin,
să căutăm statornicele ceasuri, de iubire-n tihnă.
Copilă, tu eşti pentru mine, şi soare, şi lună, şi stele,
tu eşti leoaica ce hrăneşte prin truda ei
şi sufletul, şi inima, şi huma,
iar eu sunt cel ce te-aştepta de-atâta timp,
să-i ieşi în cale şi să-i luminezi viaţa.
Eu capricorn, iar tu leoaică,
eu parte bărbătească, tu femeie,
ce splendidă unire, dar tăioasă!
un foc mocneşte-n mine, stă să iasă,
pe când tu eşti ca Etna şi Vezuviu ce-au erupt milenii,
şi încă forţa de temut li se mai simte,
căci furia de lavă în străfunduri se ascunde.
Iar clipa de-a sosit şi, iată, s-a umplut paharul,
nu-i cu putinţă să opresc potopul,
ci trebuie s-aştept să se revarse,
noianul de gânduri şi de sentimente,
ce prin vorbele-ţi tăioase stau gata să erupă,
căci le-ai păstrat destul, cum numai tu le ştii ascunde,
în suflet, şi în minte, cu atâta grijă.
Acesta-i drumul nostru, ca o potecă de munte ce tot urcă,
dar nu domol, precum o hoinăreală peste văi şi dealuri,
ci pieptiş, spre culmile iubirii şi, greu, căci suntem două firi opuse
ce pot, de au voinţă, să cucerească inălţimi, de alţii doar visate.
Trecură repezi clipele ce stau sub semnul armoniei,
dar parcă timpul nu-i de-ajuns, să le cuprindă într-o viaţă,
şi-ncremenindu-le, nicicând făclia fericirii să nu se mai stingă.
VIII. Secolul 21
O luptă-i viaţa ta bărbate, deci te luptă!
Ia cârpa şterge praful, covoarele le bate,
Ia mătura în dreapta, făraşu-n mâna stângă,
Podelele cu mopul, în grabă tu le şterge,
Şi vasele le spală, căci, s-au adunat destule.
Război zici? aş bărbate, visează şi suspină,
Azi e democraţie şi e libertate pentru turmă,
Egalitate-n drepturi şi, o veşnică rutină.
Vrei spirit de-aventură? ia plase, fugi la piaţă,
Vezi, nu cumva să uiţi să iei ceva bărbate,
Că-i vai de tine, nu degeaba faceţi liste!
Când te apucă dorul, să faci iar pe viteazul,
Te du de ia copilul, imbracă-l, scoate căruciorul,
Te plimbă pe afară vreo oră şi ceva,
Aşa poate-ţi mai trece şi febra de-a lupta.
Tu crezi că vitejia se măsoară-n conflagraţii?
Nu ştii că veacul ăsta e pentru emigraţii?
De vrei să o duci bine, te du şi te-angajează!
Fă credit la o bancă, plăteşte şi visează.
Maşina şi vacanţa, hăinuţele şi casa,
Sunt câmp de bătălie, mai aprig ca Odessa.
La mall şi hipermarket ai parte de senzaţii,
Petreci o zi întreagă în zgomot şi-n tentaţii.
Aşa ne trece timpul, nu-i chip să-l poţi opri!
La pensie de-ajungem, poate că iar vom regăsi,
Gustul pentru viáţă şi rostul de-a trăi.
Şi-atunci ne vom aduce încet, din nou, aminte,
De ritmul sacru-al vieţii, de cărţi şi de cuvinte,
De moarte ce-n absenţa-i prezentă, ne pândeşte,
De timpul ce se scurge, şi-ncet ne strânge-n cleşte,
De dor şi de iubire, ce-am căutat bezmetici,
De visuri spulberate, uitate prin unghere,
De atâtea griji şi clipe trecute, efemere!
Ferice va fi omul, când va găsi răspunsul,
Sau, dimpotrivă, cel ce-a cercetat într-însul,
Şi-n ceasul de pe urmă i s-a ivit şi sensul,
Căci, de venim pe lume, e pentru scurt popas,
E pentru-a face binele, oricând şi-n orice ceas.
IX. Jerta Mielului
Ascultă de iubire, şi să nu lupţi cu lumea
Căci de puţin îţi cere, nimic n-o să-ţi mai dea,
Iar de vei vrea vreodată, pe faţă să-i vorbeşti,
Vei ştii şi tu că doare adevărul, de-l rosteşti.
Vei învăţa atuncea şi crucea a-ţi purta,
Şi nu gândi naive că vei putea scăpa,
Căci te vor prinde-n lanţuri şi te vor judeca!
În graba lor nebună nici gând că te-or ierta,
Ci îţi vor da verdictul şi...te vor condamna.
Atunci vei înţelege ce-a fost cu viaţa ta,
Atunci vei fi senin şi împăcat cu moartea ta,
Căci Mielul răstignit pe cruce, pentru tine se jertfea!
X. Sensul vieţii...şi al morţii
O vorbă veche spune: fă binele, de bine vrei să capeţi,
Şi vei găsi ascunse minuni şi între scáieţi,
Vei ştii că nu degeaba ai prins tu rădăcină,
Să crezi că şi-ntunericul se schimbă în lumină,
Să lupţi atunci cu tine, îţi va părea firesc,
Căci spiritul va trece de tot ce-i omenesc.
Va fi o bătălie în cer şi pe pământ,
A ta va fi izbânda, chiar de vei fi înfrânt,
Şi-atunci vei înţelege că moartea-i alinare,
Când sufletul ţâşneşte spre cer, cu încântare,
Şi tot ce-a fost durere şi chin acum te-nalţă,
E pace pretutindeni, căci te-ai întors la viaţă,
Ai fost al celui care voia ca să te piardă,
Ţi-ai dobândit răsplata, prin dragostea ce iartă,
Christos te-a prins în jugul Său dulce de purtat,
Boier fiind, păcatele-ţi cu sutele-a iertat!
Ai fost clădit în chip şi trup, şi-ai devenit asemeni,
Bătrânului şi Veşnicului Stăpân ce şade-n Ceruri!
Am scris aceste poezii în momente de încercare, de nelinişte interioară dar şi în momente de bucurie, însă, cred că nu se poate crea ceva fără o anumită tensionare a spiritului şi a sufletului, şi mai cred că atunci când scrii o poezie, e bine să laşi versurile să curgă de la sine...
Moreo Cauni
duminică, 28 noiembrie 2010
miercuri, 7 mai 2008
Recenzie şi un îndemn sincer de a citi cartea
“Despre necunoscut” - Teodor Baconsky (Humanitas, 2007)
Teodor Baconsky (n. 14 februarie 1963, Bucureşti) este de formaţie teolog (a absolvit Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, 1985) şi deţine gradul diplomatic de ambasador, (ministru plenipotenţiar), din anul 1997. Din 2 august 2007 este numit de către Preşedintele României ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Franceză.
Autorul doreşte să ne capteze atenţia încă de la începutul acestui eseu - în cazul în care vom binevoi a deschide cartea, pentru a face o incursiune în necunoscut - construind încet, cu migală şi cu măiestrie demiurgică fiecare capitol, asigurându-se că nu vom fi pierduţi pe parcurs.
Lectura acestei cărţi ne va solicita (sau nu) un efort intelectual susţinut dar ne va fi imposibil să o lăsăm din mână, pentru a ne îndeletnici cu altceva “mai lesne”. Ne mărturiseşte eseistul însuşi că, nu i-a fost uşor să nu se lase tentat de a face mai degrabă o incursiune destinată celor iniţiaţi, adică: “…încă un auditoriu prevenit, mai cu seamă printre medievişti şi colecţionarii de referinţe erudite”.
Dar, cu toate că nu dă curs primului gând, aşează textul în matca propriei viziuni despre necunoscut şi, îi imprimă rigorile unui discurs ce se echilibrează pe parcurs, prin abordarea de tip antic - satirică, luminată şi călăuzită, în permanenţă, de un fior mistic ce nu poate să dea greş, niciodată.
“Date fiind vremurile pe fondul cărora e scris, teamă îmi este, totuşi, că textul de mai jos va fi obligat să exerseze o formulă decontractată şi, desigur, mai cordială în relaţia cu acela ce va binevoi să-l parcurgă. O atare schimbare de registru nu m-a determinat să renunţ însă la incurabila mea pornire apologetică. Chiar dacă Dumnezeu îmi este la fel de necunoscut ca fiecăruia, n-aş dori ca El să le rămână – tuturor –la fel de necunoscut... ”
În acest context, se împletesc şi se contopesc organic, firesc şi consistent, spiritualitatea aristocratică şi îndrăzneala apostolică a teologului, care pune în prim plan necesitatea “re-înduhovnicirii” omului recent sătul de necunoscut şi dornic, mereu, să împingă limitele cunoaşterii dincolo de puterile sale. Omul autonom se complace, conştient sau nu, în orizontul strîmt al ignoranţei şi nu se mai recunoaşte pe sine – deşi sufletul său este cel mai apropiat şi “la îndemână“ univers necunoscut - pendulând între ipocrizie, laşitate şi nebunie patologică.
“Cu orişice naştere, lumea îşi sporeşte zestrea de necunoscut, dacă prin asta înţelegem combinaţia unică de angoasă , ezitare şi aventură terminată prost, graţie căreia ne socotim irepetabili”.
Înaintând şi mai mult în descifrarea acestui eseu ne trezim, dintr-o dată, în faţa unui demers donquijotesc - ce te molipseşte cu a sa “nebunie frumoasă” - a unui onorabil cavaler medieval transpus zilelor noastre care, deşi îl deplânge pe Rosinante ca simbol al mersului domol, se dedică unei chemări intime, sufleteşti, de readucere la zi a nobilelor virtuţi ale creştinismului, prin mărturisire şi îndrăzneală.
Rămânând şi acum, peste mai bine de patru secole, acelaşi incurabil visător, ce le pare la fel de caraghios, ca şi strămoşul său, semenilor epuizaţi de omeneasca lor îngustime şi vinovaţi, încă şi astăzi, de graba cu care îl judecă - din perspectiva marşului steril al istoriei omeneşti - nevrând, nicicum, să-i recunoască viziunea idealistă asupra lumii şi să urmeze exemplul unui homo religiosus, al cărui suflet este transcedent istoric şi a cărui cutezanţă, se manifestă prin atitudinea demnă şi înţeleaptă - cu adâncă resemnare duhovnicească - în faţa evidenţei zgomotoase a neputinţei aproapelui său, homo faber, atunci când acesta din urmă se căzneşte să intuiască şi să deturneze sensul “nebănuitelor căi” ale iconomiei divine.
Teodor Baconsky ne îndeamnă, ca prin inteligenţă şi deci firească apartenenţă la clubul informal al oamenilor inteligenţi, să credem încă în ideile unor elite - actuale sau viitoare - spirituale autentice, ale căror conştiinţe să fie clădite pe fundaţia solidă a tradiţiei şi creştinismului şi care să fie în acelaşi timp formatoare de caractere puternice şi mărturisitoare în sens creştin şi nu numai.
La fel de mult însă, trebuie să credem în potenţialul de devenire al firii omeneşti, făcând un efort în a-i respecta dorinţa intimă a aproapelui nostru “(prieten, soţ, rudă, frate întru credinţă sau partener de proiecte)” de a rămâne, până la un anumit punct, un străin necunoscut căruia să-i dăm astfel şansa, odată cu trecerea anilor, de a fi mai bun decât ar fi sperat şi decât ne-am fi putut imagina noi.
Teama de necunoscut şi alungarea acesteia, nu sunt caracteristice omului îndumnezeit dar, din nefericire pentru el, îi sunt preferabile omului ca animal raţional, ce tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi utile în plan fizic şi material, nu vor putea să-l pună în legatură cu sufletul decât dacă, primeşte şi acceptă prin revelaţie, adevărul absolut.
Teodor Baconsky ne îndeamnă, ca prin inteligenţă şi deci firească apartenenţă la clubul informal al oamenilor inteligenţi, să credem încă în ideile unor elite - actuale sau viitoare - spirituale autentice, ale căror conştiinţe să fie clădite pe fundaţia solidă a tradiţiei şi creştinismului şi care să fie în acelaşi timp formatoare de caractere puternice şi mărturisitoare în sens creştin şi nu numai.
La fel de mult însă, trebuie să credem în potenţialul de devenire al firii omeneşti, făcând un efort în a-i respecta dorinţa intimă a aproapelui nostru “(prieten, soţ, rudă, frate întru credinţă sau partener de proiecte)” de a rămâne, până la un anumit punct, un străin necunoscut căruia să-i dăm astfel şansa, odată cu trecerea anilor, de a fi mai bun decât ar fi sperat şi decât ne-am fi putut imagina noi.
Teama de necunoscut şi alungarea acesteia, nu sunt caracteristice omului îndumnezeit dar, din nefericire pentru el, îi sunt preferabile omului ca animal raţional, ce tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi utile în plan fizic şi material, nu vor putea să-l pună în legatură cu sufletul decât dacă, primeşte şi acceptă prin revelaţie, adevărul absolut.
Încheierea o voi lăsa în grija autorului şi, nădăjduiesc ca fiorul cunoaşterii să ne fie în permanenţă ghidat de bun simţ, smerenie şi bunătate, dublat în permanenţă de o trezvie caracteristică omului ce a dobândit, prin revelaţie christică, busola orientării în necunoscut.
“Încercarea de a vă călăuzi pe cîteva dintre cărările necunoscutului se apropie de finalul brusc al oricărui asalt. N-am făcut progrese admirabile şi nici n-am “desprins” concluzii ferme. Am haşurat doar câteva extensii, acceptând pariul de a le drămui latenţa. Poate că, înnobilată de prestigiul atâtor salvate, dificultăţi, lectura de faţă nu va fi fost cu totul zadarnică.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
