În căutarea Raiului pierdut

I. Versuri cât o viaţă

O, chip frumos, icoana ta mi-e-n suflet înrămată,

Unde păstra-voi vie, clipa întâlnirii noastre,

Când ochii-ţi scăpărau sub bolta-ntunecată

Iar eu priveam robit, la gesturile-ţi graţioase.

Trecut-au repezi anii și peste noi au dat năvală

Și bucurii și fericire și necazuri câte-o dată,

Ne-a mai căzut din când în când și câte o petală,

Rămas-am însă neschimbați, așa, în firea toată.

Eu nu mai vreau s-aștept un tren ce nu mai vine,

Ci să aud doar paşii tăi cum fug  grăbiți spre mine,

Am obosit umblând zadarnic, pe drumuri fără nume,

Sătul de amăgiri și visuri ce mă alungau de langă tine.

Mă poartă visul nopții reci pe margini de genune,

Ce mă-mpresoară cu fiori de gheață și sudoare,

Dar nu mă tem de timpul care trece peste lume,

Ci mă-nspăimântă demonii ce vor sa mă doboare!

De-om fi uniţi mereu, noi vom răzbi prin toate,

Iar mările de griji le vom curma prin lovituri de lance,

Căliţi mereu prin slăbiciuni şi biruinți nenumărate,

Vom ştii c-am reuşit doar de vom merge mai departe.


II. Lupta

În vrajba vieţii suliţi stau mereu să iasă,
Ţi-e sufletul hoinar iar trupul geme şi suspină,
Căci gândurile tale nu ştiu încotro să rătăcească.

Atunci cînd crezi că eşti pierdut în lume,
Şi totul pare-n jur să ţi se-mpotrivească,
Primeşti un semn, e timpul să porneşti la luptă!

E îngerul tău aprig care vine să te-ndemne,
Să uiţi că eşti doar om în haina ta de piele,
El spatele-ţi îndreaptă, sufletu-ţi întreamă,
Lucrează nevăzut şi paşii ţi-i îndrumă.

Atunci ai vrea să afli, încotro ţi-e viaţa!
Căci timpul rece pe pământ se scurge,
Ca apa ce-n vâltori şi viituri se zbate,
Şi-n urma ei, pe loc, o albie se face.
Aşa şi după noi rămân numai seminţe
Ce poartă-n ele firea noastră mai departe.


III. Confesiune

Am sufletul de lut şi inima închisă-n piatră, sunt orb şi mut.
Cuvintele se-ngrămădesc şuvoi dar poarta gurii mele-i ferecată,
Chiar dacă ochii stinşi abia mai vor sa vadă, că trupul este gol şi-mpovărat,
Eu totuşi simt că în privirea mea se săvârşesc o mie de păcate, odată.

M-afund în mlaştină şi nimeni nu e împrejur, ca să mă scoată,
Deasupra, ploile de griji şi de necazuri nu contenesc să cadă în rafale.
Eu trupul nu-l mai simt de mult, căci sângele s-a scurs încet din vine.
Aş vrea să plâng acum, ştiu doar că viaţa pentru fericire nu ni-i dată.

Încerc să mă-nchipui, cu ochii minţii, ca pe-un bloc de marmură curată,
Ce îşi aşteaptă sculptorul să scoată, la iveală, forma toată,
Capabil să surprindă încordarea lumii-ntregi, doar cu o daltă.
Asa venim pe lume, puri, fără de pată, apoi ne-mbrăcăm în haine de păcate,
Şi orişicât am căuta cuvinte de-alinare şi răspunsuri, viaţa întreagă
Nu-i de-ajuns, căci nu ne este dat să respirăm şi să iubim, decât odată.


IV. Iubitei

Gândurile mele iubito,
către tine zboară toate.

Nopţile-mi sunt lungi căutări,
pe tine te caut.

Zilele-mi par prea scurte,
aş vrea să-ţi fiu mereu, în preajmă.

Dorul mă mistuie încet,
atunci cînd eşti departe.

Despărţirea mă nelinişteşte,
şi mă întristează.

Tu eşti tot ce mi-am dorit, vreodată,
chiar înainte de a ştii aceasta.

Cu tine vreau să cutreier, cu paşi hotărâţi,
neştiutele cărări ale vieţii.

Doar ţie îţi închin toată dragostea,
chiar toată viaţa mea!


V. Zbucium

Vei fi tu oare, mâine, ce-ai fost ieri şi-altădat'?
Dar tot ce-ai vrut să fie, a fost cu adevărat?
Am spus vreodată sincer, că ştiu ce vreau şi pot?
Ai fost vreodată, oare, mai sinceră, în tot?
Ce drept şi ce dovadă să am, ori să-ţi arăt,
Că merit ca iubirea ce ai, să o mai port?

Avut-am oare gândul ‘plinirii în amor,
Ce face timpul, spaţiul să steie-n loc domol?
Sau fost-am doar un suflet puţin şi-ntunecos,
Ce nu s-a smuls pe sine din trupul păcătos?
Chiar sufletul acuma, de-ar fi mai luminos,
Nu are-n veci să poată, să-ntoarcă, ce n-a fost.

Mă doare despărţirea din zori de dimineaţă,
Dar cred că, poate, odat' va fi lumină-n viaţă,
Nimic nu pare sigur, dar ştiu că am să viu,
Atunci când imi vei cere, din nou, al tău să fiu.


VI. Păcatul orginiar

Tu eşti ca Eva cea iscoditoare,
și întrebări mereu voieşti să pui,
doreşti răspuns să afli-n orice lucru-ţi pare,
că n-are sens, că nu e logic şi că nu-i
cum iţi închipui că ar trebui să fie.
Dar raţiunea de folos nu-i, când răspunsul,
sfidează logica şi firea omenească.
Căci El nu vrea ca noi să devenim în fire,
Ci, El vrea firea să se fiinţească!

VII. Dansul vieţii

Trecură repezi clipele de armonie,
ca şi când, nu ne-ar fi dat să ne-mbrăcăm,
în hainele uşoare ale fericirii,
ci, rătăcind prin bezna dragostei nebune,
ce ne-a fost nouă hărăzită prin destin,
să căutăm statornicele ceasuri, de iubire-n tihnă.

Copilă, tu eşti pentru mine, şi soare, şi lună, şi stele,
tu eşti leoaica ce hrăneşte prin truda ei
şi sufletul, şi inima, şi huma,
iar eu sunt cel ce te-aştepta de-atâta timp,
să-i ieşi în cale şi să-i luminezi viaţa.

Eu capricorn, iar tu leoaică,
eu parte bărbătească, tu femeie,
ce splendidă unire, dar tăioasă!
un foc mocneşte-n mine, stă să iasă,
pe când tu eşti ca Etna şi Vezuviu ce-au erupt milenii,
şi încă forţa de temut li se mai simte,
căci furia de lavă în străfunduri se ascunde.

Iar clipa de-a sosit şi, iată, s-a umplut paharul,
nu-i cu putinţă să opresc potopul,
ci trebuie s-aştept să se revarse,
noianul de gânduri şi de sentimente,
ce prin vorbele-ţi tăioase stau gata să erupă,
căci le-ai păstrat destul, cum numai tu le ştii ascunde,
în suflet, şi în minte, cu atâta grijă.

Acesta-i drumul nostru, ca o potecă de munte ce tot urcă,
dar nu domol, precum o hoinăreală peste văi şi dealuri,
ci pieptiş, spre culmile iubirii şi, greu, căci suntem două firi opuse
ce pot, de au voinţă, să cucerească inălţimi, de alţii doar visate.

Trecură repezi clipele ce stau sub semnul armoniei,
dar parcă timpul nu-i de-ajuns, să le cuprindă într-o viaţă,
şi-ncremenindu-le, nicicând făclia fericirii să nu se mai stingă.


VIII. Secolul 21

O luptă-i viaţa ta bărbate, deci te luptă!
Ia cârpa şterge praful, covoarele le bate,
Ia mătura în dreapta, făraşu-n mâna stângă,
Podelele cu mopul, în grabă tu le şterge,
Şi vasele le spală, căci, s-au adunat destule.
Război zici? aş bărbate, visează şi suspină,
Azi e democraţie şi e libertate pentru turmă,
Egalitate-n drepturi şi, o veşnică rutină.
Vrei spirit de-aventură? ia plase, fugi la piaţă,
Vezi, nu cumva să uiţi să iei ceva bărbate,
Că-i vai de tine, nu degeaba faceţi liste!

Când te apucă dorul, să faci iar pe viteazul,
Te du de ia copilul, imbracă-l, scoate căruciorul,
Te plimbă pe afară vreo oră şi ceva,
Aşa poate-ţi mai trece şi febra de-a lupta.
Tu crezi că vitejia se măsoară-n conflagraţii?
Nu ştii că veacul ăsta e pentru emigraţii?
De vrei să o duci bine, te du şi te-angajează!
Fă credit la o bancă, plăteşte şi visează.
Maşina şi vacanţa, hăinuţele şi casa,
Sunt câmp de bătălie, mai aprig ca Odessa.
La mall şi hipermarket ai parte de senzaţii,
Petreci o zi întreagă în zgomot şi-n tentaţii.

Aşa ne trece timpul, nu-i chip să-l poţi opri!
La pensie de-ajungem, poate că iar vom regăsi,
Gustul pentru viáţă şi rostul de-a trăi.
Şi-atunci ne vom aduce încet, din nou, aminte,
De ritmul sacru-al vieţii, de cărţi şi de cuvinte,
De moarte ce-n absenţa-i prezentă, ne pândeşte,
De timpul ce se scurge, şi-ncet ne strânge-n cleşte,
De dor şi de iubire, ce-am căutat bezmetici,
De visuri spulberate, uitate prin unghere,
De atâtea griji şi clipe trecute, efemere!
Ferice va fi omul, când va găsi răspunsul,
Sau, dimpotrivă, cel ce-a cercetat într-însul,
Şi-n ceasul de pe urmă i s-a ivit şi sensul,
Căci, de venim pe lume, e pentru scurt popas,
E pentru-a face binele, oricând şi-n orice ceas.


IX. Jerta Mielului

Ascultă de iubire, şi să nu lupţi cu lumea
Căci de puţin îţi cere, nimic n-o să-ţi mai dea,
Iar de vei vrea vreodată, pe faţă să-i vorbeşti,
Vei ştii şi tu că doare adevărul, de-l rosteşti.
Vei învăţa atuncea şi crucea a-ţi purta,
Şi nu gândi naive că vei putea scăpa,
Căci te vor prinde-n lanţuri şi te vor judeca!
În graba lor nebună nici gând că te-or ierta,
Ci îţi vor da verdictul şi...te vor condamna.
Atunci vei înţelege ce-a fost cu viaţa ta,
Atunci vei fi senin şi împăcat cu moartea ta,
Căci Mielul răstignit pe cruce, pentru tine se jertfea!


X. Sensul vieţii...şi al morţii

O vorbă veche spune: fă binele, de bine vrei să capeţi,
Şi vei găsi ascunse minuni şi între scáieţi,
Vei ştii că nu degeaba ai prins tu rădăcină,
Să crezi că şi-ntunericul se schimbă în lumină,
Să lupţi atunci cu tine, îţi va părea firesc,
Căci spiritul va trece de tot ce-i omenesc.
Va fi o bătălie în cer şi pe pământ,
A ta va fi izbânda, chiar de vei fi înfrânt,
Şi-atunci vei înţelege că moartea-i alinare,
Când sufletul ţâşneşte spre cer, cu încântare,
Şi tot ce-a fost durere şi chin acum te-nalţă,
E pace pretutindeni, căci te-ai întors la viaţă,
Ai fost al celui care voia ca să te piardă,
Ţi-ai dobândit răsplata, prin dragostea ce iartă,
Christos te-a prins în jugul Său dulce de purtat,
Boier fiind, păcatele-ţi cu sutele-a iertat!
Ai fost clădit în chip şi trup, şi-ai devenit asemeni,
Bătrânului şi Veşnicului Stăpân ce şade-n Ceruri!


Am scris aceste poezii în momente de încercare, de nelinişte interioară dar şi în momente de bucurie, însă, cred că nu se poate crea ceva fără o anumită tensionare a spiritului şi a sufletului, şi mai cred că atunci când scrii o poezie, e bine să laşi versurile să curgă de la sine...


Moreo Cauni