Recenzie şi un îndemn sincer de a citi cartea

“Despre necunoscut” - Teodor Baconsky (Humanitas, 2007)

Teodor Baconsky (n. 14 februarie 1963, Bucureşti) este de formaţie teolog (a absolvit Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, 1985) şi deţine gradul diplomatic de ambasador, (ministru plenipotenţiar), din anul 1997. Din 2 august 2007 este numit de către Preşedintele României ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Franceză.

Autorul doreşte să ne capteze atenţia încă de la începutul acestui eseu - în cazul în care vom binevoi a deschide cartea, pentru a face o incursiune în necunoscut - construind încet, cu migală şi cu măiestrie demiurgică fiecare capitol, asigurându-se că nu vom fi pierduţi pe parcurs.

Lectura acestei cărţi ne va solicita (sau nu) un efort intelectual susţinut dar ne va fi imposibil să o lăsăm din mână, pentru a ne îndeletnici cu altceva “mai lesne”. Ne mărturiseşte eseistul însuşi că, nu i-a fost uşor să nu se lase tentat de a face mai degrabă o incursiune destinată celor iniţiaţi, adică: “…încă un auditoriu prevenit, mai cu seamă printre medievişti şi colecţionarii de referinţe erudite”.

Dar, cu toate că nu dă curs primului gând, aşează textul în matca propriei viziuni despre necunoscut şi, îi imprimă rigorile unui discurs ce se echilibrează pe parcurs, prin abordarea de tip antic - satirică, luminată şi călăuzită, în permanenţă, de un fior mistic ce nu poate să dea greş, niciodată.

“Date fiind vremurile pe fondul cărora e scris, teamă îmi este, totuşi, că textul de mai jos va fi obligat să exerseze o formulă decontractată şi, desigur, mai cordială în relaţia cu acela ce va binevoi să-l parcurgă. O atare schimbare de registru nu m-a determinat să renunţ însă la incurabila mea pornire apologetică. Chiar dacă Dumnezeu îmi este la fel de necunoscut ca fiecăruia, n-aş dori ca El să le rămână – tuturor –la fel de necunoscut... ”

În acest context, se împletesc şi se contopesc organic, firesc şi consistent, spiritualitatea aristocratică şi îndrăzneala apostolică a teologului, care pune în prim plan necesitatea “re-înduhovnicirii” omului recent sătul de necunoscut şi dornic, mereu, să împingă limitele cunoaşterii dincolo de puterile sale. Omul autonom se complace, conştient sau nu, în orizontul strîmt al ignoranţei şi nu se mai recunoaşte pe sine – deşi sufletul său este cel mai apropiat şi “la îndemână“ univers necunoscut - pendulând între ipocrizie, laşitate şi nebunie patologică.

“Cu orişice naştere, lumea îşi sporeşte zestrea de necunoscut, dacă prin asta înţelegem combinaţia unică de angoasă , ezitare şi aventură terminată prost, graţie căreia ne socotim irepetabili”.

Înaintând şi mai mult în descifrarea acestui eseu ne trezim, dintr-o dată, în faţa unui demers donquijotesc - ce te molipseşte cu a sa “nebunie frumoasă” - a unui onorabil cavaler medieval transpus zilelor noastre care, deşi îl deplânge pe Rosinante ca simbol al mersului domol, se dedică unei chemări intime, sufleteşti, de readucere la zi a nobilelor virtuţi ale creştinismului, prin mărturisire şi îndrăzneală.

Rămânând şi acum, peste mai bine de patru secole, acelaşi incurabil visător, ce le pare la fel de caraghios, ca şi strămoşul său, semenilor epuizaţi de omeneasca lor îngustime şi vinovaţi, încă şi astăzi, de graba cu care îl judecă - din perspectiva marşului steril al istoriei omeneşti - nevrând, nicicum, să-i recunoască viziunea idealistă asupra lumii şi să urmeze exemplul unui homo religiosus, al cărui suflet este transcedent istoric şi a cărui cutezanţă, se manifestă prin atitudinea demnă şi înţeleaptă - cu adâncă resemnare duhovnicească - în faţa evidenţei zgomotoase a neputinţei aproapelui său, homo faber, atunci când acesta din urmă se căzneşte să intuiască şi să deturneze sensul “nebănuitelor căi” ale iconomiei divine.

Teodor Baconsky ne îndeamnă, ca prin inteligenţă şi deci firească apartenenţă la clubul informal al oamenilor inteligenţi, să credem încă în ideile unor elite - actuale sau viitoare - spirituale autentice, ale căror conştiinţe să fie clădite pe fundaţia solidă a tradiţiei şi creştinismului şi care să fie în acelaşi timp formatoare de caractere puternice şi mărturisitoare în sens creştin şi nu numai.

La fel de mult însă, trebuie să credem în potenţialul de devenire al firii omeneşti, făcând un efort în a-i respecta dorinţa intimă a aproapelui nostru “(prieten, soţ, rudă, frate întru credinţă sau partener de proiecte)” de a rămâne, până la un anumit punct, un străin necunoscut căruia să-i dăm astfel şansa, odată cu trecerea anilor, de a fi mai bun decât ar fi sperat şi decât ne-am fi putut imagina noi.

Teama de necunoscut şi alungarea acesteia, nu sunt caracteristice omului îndumnezeit dar, din nefericire pentru el, îi sunt preferabile omului ca animal raţional, ce tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi utile în plan fizic şi material, nu vor putea să-l pună în legatură cu sufletul decât dacă, primeşte şi acceptă prin revelaţie, adevărul absolut.

Încheierea o voi lăsa în grija autorului şi, nădăjduiesc ca fiorul cunoaşterii să ne fie în permanenţă ghidat de bun simţ, smerenie şi bunătate, dublat în permanenţă de o trezvie caracteristică omului ce a dobândit, prin revelaţie christică, busola orientării în necunoscut.

“Încercarea de a vă călăuzi pe cîteva dintre cărările necunoscutului se apropie de finalul brusc al oricărui asalt. N-am făcut progrese admirabile şi nici n-am “desprins” concluzii ferme. Am haşurat doar câteva extensii, acceptând pariul de a le drămui latenţa. Poate că, înnobilată de prestigiul atâtor salvate, dificultăţi, lectura de faţă nu va fi fost cu totul zadarnică.”